M-am gandit mult inainte de a scrie acest post… si inainte de a-l pune pe blog…
Probabil o sa-mi amintesc multa vreme de ziua de joi, 4 octombrie…
Asta ca sa va dati seama ca aici nu e numai lapte si miere… sau asa cum am lasat eu sa se inteleaga pana acum…
Ideea e ce faci cu ceea ce ti se intampla…

Si astazi mi s-a facut dor de casa… dintr-un motiv stupid, foarte stupid…
Am fost pe punctul de a pierde ceva pretios, foarte pretios… am avut o mica altercatie cu autobuzul in care eram la intoarcerea de la serviciu… au fost si raniti… o doamna careia i-am oferit un loc liber si pe care nu l-a acceptat… asa incat m-am asezat eu… daca nu as fi facut asta. cu 3 minute inainte de "eveniment" probabil acum as fi in alta parte… nu la serviciu, pe scaun…soferul a crezut ca prinde verde la un semafor, si bineinteles ca nu a facut-o… si a pus o frana ,si cum masina nu era in cele mai bune conditii… doamna respective a ajuns pe jos, cred ca acum are si un cucui… parbrizul era spart, o alta doamna din spate ajunsese langa mine (eu eram in spatele soferului…) Slava Domnului ca era un perete in spatele soferului… si m-am tinut de el, … ma gandeam apoi… ca am fost lasa… am inchis ochii in momentele respective.. si am preferat sa ma gandesc la mine.. la propria mea persoana decat… sa ma gandesc poate as fi putut sa o ajut pe doamna respectiva cumva…
Iar la final, cand am ajuns la destinatie (intamplarea a fost inainte de ultima statie), simteam ca nu ma pot ridica de pe scaun, ca imi tremura picioarele si nu sunt in stare sa merg, dar instinctul imi spunea sa fug.. cat mai repede din acel loc…
Si am plecat… apoi de frica, am mers pe jos acasa… ca sa nu ma mai urc in vreun autobuz…
Fizic nu am patit nimic… sunt intreaga, si cu toate partile corpului acolo unde ar trebui sa fie … (aproximativ…) insa nu e o senzatie prea placuta sa-ti vezi viata si toti cei dragi in fata ochilor in cateva secunde…

Si acum trecand la un alt aspect… Fericirea e ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata!
Gandul la ce ar putea fi probabil ma facea sa ma trezesc dimineata cu zambetul pe bunze:) si oricum ar fi, am avut exact doua luni in care toti din jur ma intrebau de ce radiez de fericire..
Radiam pentru ca evadasem…pentru prima data in viata mea ma simteam libera… si fericita…
Joi seara am fost sa ne plimbam, eu, Anca si 2 membri AIESEC, 'culesi" de pe drum, oarecum…::P. Am fost intr-un loc de unde se poate vedea Lublinul in toata splendoarea lui…in parcul de la teatrul Hans Christian Andersen… si acolo, cu capul pe banci, ne-am uitat la stele… si am vazut-o… asa frumoasa, lin, s-a desprins din bolta cereasca… si s-a apropiat de mine, suav.. dulce… pana cand, la jumatatea drumului ei spre infinit, a decis ca nu mai are putere sa-si arate stralucirea pana la capat… ca e prea lung drumul pentru ea… si ca trebuie sa se opreasca…

Mi-am permis aici prea multe… mi-am permis sa visez … mult si sus… in inaltul cerului… asemeni stelei… si probabil caderea va fi dura… cate dintre stele ajung pana la capatul drumului, in infinitul diminetii, sa cada lin pana la marginea cerului…?
O auzeam aseara pe Anca spunand ca uneori nu-si doreste sa mai cunoasca lume noua si sa mearga prin locuri noi… pentru ca acolo pe unde treci… inevitabil, lasi o parte din tine…insa … nu sunt de accord.. pentru ca…tot inevitabil, iei ceva de la cei cu care te intalnesti… e ca un fel de schimb… tu dai ceva, dar in acelasi timp te imbogatesti… primind ceva de la ceilalti…

Ma intrebam acum cateva zile care va fi pretul pe care va trebui sa-l platesc pentru cele 2 luni frumoase… cred ca incep sa descopar raspunsul la intrebarea asta… incet incet…

Probabil se cheama melancolie inaintea plecarii acasa….

PS: mi-a dat Anca un material despre reintegrare… e normal sa nu vreau sa mai plec acasa…